Setea infinita a patimilor in sine se explica prin faptul ca fiinta umana, avand o baza spirituala, are o tendinta spre infinit, manifestata inclusiv in patimi; dar in patimi aceasta tendinta este intoarsa de la autenticul infinit, care este de ordin spiritual, spre lume, care da numai iluzia infinitului. Omul, fara sa fie el insusi infinit, este nu numai capabil si insetat de Dumnezeu, adevaratul si singurul infinit (homo capax divini). Este capabil si insetat de infinit nu in sensul ca ar fi in stare sa-l dobandeasca, sa-l absoarba in fiinta lui – caci atunci insasi fiinta umana ar deveni infinita, sau ar fi virtual infinita -, ci in sensul ca poate si trebuie sa se alimentteze spiritual din infinit si la infinit, cautand si putand sa traiasca intr-o continua comunicare cu el, intr-o participare la el. Dar omul nu s-a multumit cu aceasta participare la infinit, ci a voit sa devina el insusi centrul infinitului, sau a crezut  ca este un asemenea centru, lasandu-se amagit de setea dupa infinit a firii sale. Neintelegand deci ca setea infinita a firii sale nu este un indiciu al infinitatii acestei firi, caci infinitul adevarat nu poate avea o sete, - ci numai un semn al capacitatii sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale -, fiinta umana, in loc sa-si afle multumirea in a ramane si a progresa in comunicarea cu adevaratul infinit, a voit sa devina ea insasi infinitul, cautand sa absoarba in sine sau sa-si subordoneze  tot ce se preta la aceasta relatie de subordonare fata de sine, adica obiecte moarte, lucruri finite.