fan cel Mare au fost țesute de mintea și evlavia poporului nostru după ce Binecredinciosul Domn s‑a strămutat la veșnicele locașuri. Chipul său sufletesc ne‑a fost zugrăvit în cuvinte de cronicarul Ion Neculce „…ce după moartea sa până astăzi îi zic sfântul Ștefan Vodă, nu pentru suflet, ce este în mâna lui Dumnezeu, pentru că el a fost om cu păcate, ci pentru faptele lui vitejești pe care nimeni din Domni nu l‑au ajuns…” În legendele despre Ștefan cel Mare se subliniază înțelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de țară, dragostea de om, dragostea de Biserică, de credința neamului și odată cu acestea dragostea de Dumnezeu. Toate izbânzile sale le atribuie puterii, ajutorului lui Dumnezeu și nu priceperii sale; în schimb înfrângerile le atribuie păcatelor sale. În această mărturisire poporul nostru a văzut în Ștefan cel Mare pe creștinul adevărat, luându‑l ca exemplu de trăire în orice împrejurare a vieții; în această mărturisire poporul nostru a văzut pe omul smerit, pe omul pregătit în orice clipă să apere cu prețul vieții sale credința și glia strămoșească. Legenda nu este o plăsmuire fantastică a vieții și faptelor unui personaj, ci o înfățișare a unei realități care scapă puterii de înțelegere deplină a minții omenești. Dacă privim cu toată luarea‑aminte la tot ce este în jurul nostru: oameni și faptele lor, natura cu legile ei, înțelegem înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu pe care o arată și o dă celui temător de El.