Sus

foto1 foto2 foto3 foto4 foto5
O carte bună citită la timp, poate influenta destinul unui om într-un mod remarcabil!

Biblioteca Nationala a Romaniei

Filme

BucPress TV

Radio

 

 

 

DSC 0006

Anul: 2013

Autorul: Maria Berenyi

Editura:

Pagini: 95

 

 

Poate fi consultată la bibliotecă.

 Despre ce „povestesc” casele unor români din Buda şi Pesta.

Evocarea faptelor şi evenimentelor ale unor epoci de altădată nu e sau nu ar trebui să fie numai luxul, pasiunea unui intelectual, ci şi o necesitate de valorificare în contemporaneitate a tot ce serveşte drept învăţătură din ceea ce ne-au lăsat marii noştri înaintaşi. Aceasta pentru că fără cunoaşterea bunurilor culturale, spirituale ale strămoşilor, fără o conştiinţă istorică, de apartenenţă la o anumită cultură şi civilizaţie îţi trăieşti viaţa ca omul care şi-a pierdut vederea. Vegetezi, dar nu trăieşti o viaţă deplină, desăvârşită. Spunem cu precădere că omul nu învaţă din trecut. Evident, sunt şi excepţii. Aceste excepţii sunt reprezentate de intelectualii predestinaţi să conştientizeze condiţiile unei vieţi bogate în satisfacţii şi care vizează binele obştesc. Iată o carte care ne oferă oglinda unui trecut din care putem învăţa multe şi diverse lucruri în caz că suntem predispuşi, receptivi, adaptabili şi luptători rezistenţi. Mă refer la cartea publicată în trei limbi (română, engleză şi maghiară) de câteva zile de cunoscuta cercetătoare Maria Berényi: „Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta” (Budapesta, 2011). Trei sunt, cred, ideile care se îmbină armonios şi inseparabil în frumoasa şi importanta carte împodobită de o mulţime de fotografii expresive şi fermecătoare: 1. cel care are ambiţia de a-şi face un nume, o carieră plină, trebuie să realizeze opere durabile, să abordeze teme, probleme importante ale domeniului pe care îl cercetează; 2. mult mai important e ceea ce dai, oferi patriei tale, decât ceea ce primeşti de la patria ta; 3. valoarea, durabilitatea şi recepţia socială a operelor realizate, eventual recompensa acestora.

Este un merit incontestabil al autoarei faptul că cu vreo două decenii în urmă a „redescoperit” şi a adus în discursul ştiinţific şi politic prin trei cărţi voluminoase şi un mare număr de studii rolul pe care Emanuil Gojdu l-a jucat în viaţa românilor din Ungaria în prima parte a secolului al XIX-lea. Din cărţile Mariei Berényi putem cunoaşte şi imensa contribuţie pe care membrii neamului de macedoromâni şi a urmaşilor lor români au adus-o atât la reedificarea Imperiul Habsburgic, implicit a Regatului Maghiar după devastările otomane, cât şi la susţinerea şi subvenţionarea vieţii culturale a românilor de aici într-o perioadă determinată de devenirea lor naţională, de închegare într-o naţionalitate şi, cu ceva mai târziu, în naţiune culturală, conlucrare, participare fără de care mişcarea naţională a epocii Luminilor, Şcoala Ardeleană şi rolul ei hotărâtor în trezirea la conştiinţă naţională a românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor ar fi constituit un proces mult mai îndelungat. La acea dată, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima parte a secolului al XIX-lea, Imperiul Habsburgic, prin poziţia sa favorabilă în centrul Europei, prin structura lui politică determinată de prosperitate economică şi culturală, oferea o zonă optimă pentru valorificarea iscusinţei de comercianţi şi oameni de afaceri care erau macedoromânii. S-au descurcat însă cu dibăcie nu numai în lumea oamenilor de afaceri, ci şi în lumea adoptivă poliglotă şi multiculturală, după cum au excelat şi în cultivarea ştiinţei şi a artelor, în lupta pentru supravieţuire, graţie mentalităţii lor tolerante faţă de alteritate, de isteţimea cu care au ştiut să se integreze şi să coabiteze cu o mulţime de entităţi naţionale fără să o abandoneze pe a lor, dimpotrivă, din macedoromâni sau aromâni aici devin români veritabili. De fapt, cartea în discuţie e o sinteză sumară, dar tocmai de aceea potrivită pentru a se adresa unui public mai larg şi, bineînţeles, tineretului şcolar (utilizabil şi ca manual auxiliar).

Macedoromânii, respectiv românii descendenţi din această ramură a neamului românesc au constituit, probabil, cea mai recunoscătoare şi dăruitoare comunitate naţională dintre cca. cele 13 etnii ale Imperiului Habsburgic şi ale Monarhiei Austro-Ungare. Cu alte cuvinte, proporţional au adus o mai considerabilă contribuţie la construirea şi propăşirea patriei comune decât multe alte etnii. Dacă mai adăugăm şi aportul extrem de important al nemţilor, evreilor şi al celorlalte minorităţi la izgonirea turcilor din Ungaria şi Transilvania, respectiv la refacerea acestei părţi ale Imperiului, e lesne de văzut de ce au vorbit popoarele conlocuitoare despre o patrie comună şi la propriu şi la figurat. Acest edificiu imaginar ar fi trebuit să devină o adevărată patrie comună, cu o egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor, popoarelor, pentru ca să poată deveni pentru toţi fiii ei o patrie mai convenabilă. Emanuil Gojdu putea să spună încă, în 1861, fiind criticat de un român de dincolo de Carpaţi, că: „Eu m-am născut în Ungaria, dezvoltarea şi toată fericirea mea (şi când zic fericire, nu înţeleg starea prezentă, căci aceasta nu e fericire pentru mine) am de a o mulţumi naţiei maghiare… Patria mi-o iubesc nemărginit, şi pentru bunăstarea ei sunt gata în tot momentul a-mi sacra [sacrifica] viaţa…” Adevărul este că nu Gojdu a trădat interesele naţiunii sale, chiar dacă, constrâns de împrejurări, a fost nevoit să facă unele concesii, ci patria iubită devenise mai târziu o „mamă vitregă” pentru etniile nemaghiare. Numai la câţiva ani de la moartea lui Gojdu, în 1879, este aprobată legea învăţământului elaborată de ministrul Augustin Trefort, prin care se introduce obligativitatea predării limbii maghiare în toate şcolile din Austro-Ungaria (în partea lăsată pe mâna Ungariei). Minorităţile văd în acest act o tendinţă de maghiarizare. Încep, de fapt sunt reluate, cu alte mijloace, luptele interetnice din 1848, care au să se ţină lanţ până la prăbuşirea din 1918 a Monarhiei Austro-Ungare, despre care mulţi vorbesc şi azi cu nostalgie la noi. Rămâne încă de văzut şi decis dacă marile conglomerate de naţiuni sau statele naţionale oferă un cadru mai potrivit pentru o viaţă socială decentă şi păstrarea identităţii naţionale deopotrivă.

Cartea Mariei Berényi ne prinde de mână la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi ne perindă prin casele celebrităţilor românilor din Buda şi Pesta până la sfârşitul lungului secol XIX, de fapt până la sfârşitul Imperiului preferat odinioară de mulţi români, prezentând marile lor performanţe economice şi culturale. „Poveştile” autoarei se deapănă în jurul caselor, mai bine-zis palatelor din centrul Pestei şi, într-o mai mică măsură, Tabán-ul din Buda de demult. Cei care au să ţină cu ea şi doresc să afle în câteva ore bogăţia patrimoniului cultural lăsat drept zestre pentru urmaşi, nu se vor înşela şi îşi vor aşeza cartea pe raft cu o mândrie naţională întemeiată.

În sfârşit, să remarcăm semnificaţia simbolică a plăsmuirii volumului semnat de Maria Berényi. Semănătorul a fost Ireny Comaroschi, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Ungaria (între anii 2005–2011), preşedinte al comitetului de patronaj. Sămânţa a căzut într-un sol roditor, cultivat cu sârguinţa şi tenacitatea bine-cunoscute ale Mariei Berényi. În ajutorul ei au venit Emilia Martin, în calitate de redactor, Mihaela Bucin şi Tiberiu Herdean ca lectori, Vajna Tünde, Ana Scarlat, Barna Bucin şi Vlad Marinescu şi, nu în ultimul rând, tânăra artistă Emilia Nagy, care îi dă volumului o formă artistică impecabilă, oferind un veritabil model de colaborare, chintesenţa realizării unei opere valoroase.

Gh. Petruşan